Programul slujbelor

Joi, 3 noiembrie

  • 18.00 - Sf. Maslu
  • 19.45 - Spovedanie

Sâmbătă, 5 noiembrie

  • 13.30 - Pomenirea morților. Moșii de toamnă

Duminica, 6 noiembrie

  • 11.30 - Sf. Liturghie

Luni, 7 noiembrie

  • 19.00 - Vecernie ecumenică în cinstea Sf. Willibrord

Marți, 8 noiembrie
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

  • 09.30 - Acatist
  • 10.00 - Sf. Liturghie

Joi, 10 noiembrie

  • 18.00 - Sf. Maslu
  • 19.45 - Spovedanie

Duminica, 13 noiembrie

  • 11.30 - Sf. Liturghie

Joi, 17 noiembrie

  • 18.00 - Sf. Maslu
  • 19.45 - Spovedanie

Duminica, 20 noiembrie

  • 11.30 - Sf. Liturghie

Marți, 22 noiembrie

  • 17.30 - Acatist
  • 18.30 - Spovedanie

Joi, 24 noiembrie

  • 18.00 - Sf. Maslu
  • 19.45 - Spovedanie

Duminica, 27 noiembrie

  • 11.30 - Sf. Liturghie

Marți, 29 noiembrie

  • 17.30 - Acatist
  • 18.30 - Spovedanie

Ierom. Ioan Dumitru Popoiu, Apărătorul cel mai mare. Comentariu la Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Doxologia, Iași 2021, 171 p. (recenzie)

Cei care sunt mai familiarizați cu viața liturgică a Bisericii știu că cea mai înaltă ocupație a omului credincios este rugăciunea. De aceea, Evagrie Ponticul spunea că „cine se roagă este teolog” și, invers, că „teolog este cel care se roagă”.

În Biserica noastră, după cititul Psaltirii, acatistele sunt cele mai răspândite rugăciuni din viața credincioșilor. În afară de unele definiții scurte, care răspund la întrebările: Ce este un acatist? Ce este un paraclis?, din păcate, nu prea există comentarii și studii dedicate acestor rânduieli ortodoxe. Dacă avem tâlcuiri la Sf. Liturghie, la celelalte Sf. Taine și la ierurgii, comentarii la acatiste și paraclise aproape că nu există. Există doar scurte tâlcuiri la Acatistul Bunei Vestiri, considerat, pe bună dreptate, prototip al tuturor acatistelor.

De aceea, este cu atât mai lăudabilă inițiativa ierom. dr. Ioan Dumitru Popoiu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului, care de curând a publicat cartea cu titlul: Apărătorul cel mai mare. Comentariu la Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Iași 2021, 171 p., la editura Doxologia, una dintre cele mai prestigioase din cele înființate după Revoluția din 1989, atât prin conținutul, cât și prin forma grafică a titlurilor propuse.

În Cuvântul înainte, după ce-și exprimă uimirea vizavi de bogăția și rafinamentul teologico-poetic al multora dintre imnurile și canoanele cuprinse în cărțile de cult, adevărate „delicatese spirituale” (p. 8), ierom. Ioan prezintă și scopul lucrării: „Lucrarea de față, departe de a avea pretenția unei abordări exhaustive, este o încercare de a ajuta la o mai bună înțelegere a rânduielii Acatistului Mântuitorului. Pe lângă amănunte de ordin liturgic, istoric și biblic, nădăjduiesc că cititorii vor găsi în paginile acestui comentariu explicații care-i să-i încurajeze la o citire activă a minunatului poem duhovnicesc, scris cu aproape un mileniu în urmă” (p.11).

După ce prezintă scopul lucrării, așa cum era și firesc, în Introducere, autorul răspunde la întrebarea: Ce este un acatist?, pentru a prezenta apoi într-un prim capitol, Acatistul Bunei Vestiri, prototipul acatistelor din Biserica Ortodoxă. În acest punct autorul subliniază faptul că Ortodoxia grecească recunoaște de fapt un singur acatist, pe cel al Bunei Vestiri, care este totodată și cel mai vechi dintre toate compozițiile poetico-liturgice ale acestui gen, în timp ce în România și-n Ortodoxia slavă, literatura acatistelor este una extrem de bogată. Urmează tot aici, o „trecere în revistă” a câtorva autori de acatiste cu încărcătură simbolică extrem de prețioasă din Biserica noastră: ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), mitropolitul Bartolomeu Anania, monahia Teodosia (Zorica Lațcu), ierom. Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei (p. 16-18).

După prezentarea structurii Acatistului Bunei Vestiri, autorul prezintă generalități referitoare la Acatistul Domnului, care după Imnul Acatist, este „cel mai iubit imn de acest gen - cel puțin în Ortodoxia românească” (p. 32).

Dacă Acatistul Bunei Vestiri a fost tratat mai întâi din perspectiva încadrării sale liturgice și mai apoi a structurii sale poetice, lăsând la sfârșit preocupările de ordin istoric, la analizarea Acatistului Mântuitorului autorul pornește tocmai invers, de la o prezentare istorică, pentru a fi înțeles mai bine contextul în care acesta a apărut. După ce amintește și primele traduceri ale Acatistului Mântuitorului în limba română, ierom. Ioan Popoiu trece la analizarea structurii poetice a acestuia. Astfel, într-un tabel cu secvență dublă, prezintă începutul condacelor și icoaselor, mai întâi începutul fiecărei strofe în limba greacă, apoi traducerile în limba română, pentru a evidenția mai bine analogiile dintre Acatistul Bunei Vestiri și Acatistul Mântuitorului (p. 36-42).

În urma analizei făcute, autorul scoate în evidență paralelismul dintre cele două acatiste, arătând că „în compoziția și sensul lor numai condacele 2, 5 și 11, precum și parțial icosul 10 ale Acatistului Mântuitorului, par a face excepție de la regula paralelismului” (p. 42).

După această succintă prezentare, autorul analizează rând pe rând condacele și icoasele Acatistului Mântuitorului, dezbătând în scurte eseuri, temele poetice, biblice și teologice ale acestui imn.

Citind aceste eseuri, adevărate „bijuterii teologice”, putem observa cultura teologică și laică a autorului, care citează cu lejeritate nu numai din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, ci și din teologi și filosofi și alți învățați din secole diferite (spre exemplu Descartes, Malraux, Nicolae Steinhardt etc.).

În analiza primului condac cu titlul: Apărătorul cel mai mare, părintele Ioan prezintă evenimentul Învierii lui Hristos, pornind de la icoana ortodoxă a Învierii, care „aprofundează misterul pogorârii la iad a lui Iisus, Care astfel, sfărâmând porțile Hadesului și biruind pe diavol, scoate din morminte și din înlănțuiri pe Adam și Eva, precum și pe strămoșii și drepții ce adormiseră întru nădejdea Învierii. Astfel, Hristos reprezentat într-o aură de lumină, în haine albe și purtând în mână o cruce, este identificat cu „Apărătorul cel mai mare, Domn și biruitor al iadului” (p. 46).

Nu vom analiza aici fiecare eseu dedicat celor 13 condace și 12 icoase ale Acatistului Mântuitorului, lăsând cititorului curios aceste „delicatese duhovnicești”. Ne vom mai referi însă la comentariul celui de-al 12 condac, intitulat: Căpeteniile Apostolilor. Referindu-se la cele două căpetenii, Apostolii Petru și Pavel, ierom. Ioan scoate în evidență iubirea puternică a lui Petru pentru Domnul, pe care-L sfătuia să nu meargă la Ierusalim, de teama să nu-L piardă, motiv pentru care a fost apostrofat foarte dur de către Domnul Hristos. Prezentându-i pe cei doi corifei, pr. Popoiu subliniază și calitățile celor doi Apostoli, care au primit nume noi de la Domnul, lucru care nu s-a întâmplat cu toți Apostolii. Deși misiunea lor fusese una cu totul specială, totuși asta „nu înseamnă implicit că au primit și un har deosebit față de ceilalți” (p. 123). Amintind pe scurt și momentele „negre” din biografia celor doi, autorul punctează o caracteristică fundamentală a creștinismului, ca fiind „credința care cheamă la îndreptare” (p. 123). De aceea, Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt exemple pentru noi toți, nu numai de sfințenie, ci și de pocăință, lucru pe care-l subliniază condacul al 12-lea al Acatistului Domnului, cerând har de la „Dezlegătorul tuturor datoriilor” (p. 124). În finalul eseului dedicat celui de-al 12-lea condac al Acatistului Mântuitorului, autorul vorbește și despre importanța postului Sfinților Apostoli, prin care Biserica arată prețuirea cu totul specială acordată vieții și activității celor doi corifei.

La analiza ultimului condac (al 13-lea) al Acatistului Mântuitorului, intitulat: Primește acum această puțină rugăciune, pr. Popoiu subliniază greutatea omului contemporan, în ritmul năucitor al vieții cotidiene, de a ajunge la rugăciunea profundă. De aceea, claritatea cu care surprinde această provocare merită citată:

„Nu e ușor să te rogi în ziua de azi, ar putea spune cineva. Motive sunt destule care ne-ar distrage de la dialogul profund cu Dumnezeu, sfinții și chiar cu noi înșine: timpul prea scurt, serviciul prea solicitant, distanța prea lungă de la serviciu acasă, prea multe de făcut în viața de zi cu zi și altele. O altă problemă ar fi aceea a imposibilității de a ne concentra la rugăciune: orice novice în aprofundarea trăirilor duhovnicești constată că, după primele zile de rugăciune cu adevărat trăită, din cauza repetării acelorași cuvinte, se confruntă cu avalanșa gândurilor. Așa se face că, încercând citirea unui acatist, a unei catisme din psaltire sau a uneia dintre rânduielile de rugăciuni, nu rareori ne este dat să constatăm că, la sfârșitul citirii, de fapt nu ne-am rugat mai deloc, ci gândurile ne-au purtat prin toate problemele zilei, prin amintirile vieții, planurile de viitor, chestiunile rămase de rezolvat. De aceea, una dintre cele mai des întâlnite întrebări puse de învățăcei părinților duhovnicești se referă la: ‚cum trebuie să ne rugăm’” (p. 129-130).

După ce prezintă, în același eseu, și alte pericole care împiedică rugăciunea (gândul că o putem amâna sau, acela că nu ne putem ruga), autorul afirmă următoarele despre ultimul condac al Acatistului Mântuitorului: „este o rugăciune adresată Preadulcelui Iisus, Care se îndură iar și iar de noi, primindu-ne rugăciunea noastră puțină”, rugăciune pe care Hristos o primește ca pe „cei doi bănuți ai văduvei” (p.131).

Așa cum era și firesc, autorul analizează, la sfârșitul comentariului dedicat Acatistului Mântuitorului, rugăciunea finală a Sf. Isaac Sirul, care deși n-a făcut parte din structura originală a poemului iconografic, „încununează atât din punct de vedere teologic, cât și poetic, colecția de imnuri” (p. 134).

Dacă la varianta rusă a Acatistului a fost adăugată o rugăciune mai scurtă, în varianta românească avem această rugăciune a Sf. Isaac Sirul, pe care o găsim și la sfârșitul Filocaliei, în traducerea Părintelui Stăniloae. Analizată în trei părți, rugăciunea are, așa cum evidențiază autorul, un conținut teologic cu nuanțe soteriologice evidente (în prima parte), continuând cu „un urcuș către cele înalte, cu o chemare a lui Hristos”, în partea a doua (p. 138), pentru ca-n partea a treia să întâlnim „rugăciunea pură”, în care se vorbește despre Păstorul cel Bun, Care își pune sufletul pentru oile Sale (p. 141). Recapitularea acestei analize a rugăciunii o face chiar autorul care concluzionează: „Recapitulând ideile conținute în cele trei părți ale rugăciunii, s-ar putea spune că Sfântul Isaac Sirul și-a construit această invocare duhovnicească după principiile misticii ortodoxe, care este un „sistem” în trei trepte către țelul final al omului: îndumnezeirea. Acestea sunt: curățirea interioară, iluminarea și unirea mistică” (p. 141).

În finalul acestui excurs, autorul prezintă folosind din nou o formă tabelară, pe două coloane, textul paralel al rugăciunii Sfântului Isaac Sirul, așa cum apare în Acatist (Filocalie), respectiv la sfârșitul catismei a 19-a din Psaltire (p. 143-145).

La sfârșitul acestei expuneri tabelare, pr. Ioan Popoiu analizează, într-o anexă, slujba introductivă și canonul Acatistului Mântuitorului, slujba care „înrămează Acatistul Domnului” (p. 147-165). După ce discută problema autorului canonului Acatistului Mântuitorului, autorul prezintă considerentele liturgice, în care subliniază apropierea acestei rânduieli de cea a privegherii, arătând că multe stihiri își au originea în Canonul de umilință. După această analiză trage următoarea concluzie: „Este de remarcat faptul că autorul (sau, mai bine spus, compilatorul) acesteia a avut în vedere crearea unei punți tematice între Acatist și Canonul de umilință, care au existat multă vreme ca servicii religioase independente unul de celălalt. Luate separat, acestea două sunt diferite nu doar din perspectiva structurii metrico-poetice, ci și a tematicii generale“ (p. 151). În timp ce Acatistul are îndeosebi un caracter doxologico-dogmatic, accentuând aspectul soteriologic, Canonul, are un puternic caracter penitențial, fiind extrem de vizibile frazele exclamative în forma rugăciunilor de pocăință și cererilor de ajutor.  

Comentariul părintelui Ioan se încheie cu capitolul: În loc de concluzii: Acatistul Preadulcelui Iisus în viața credincioșilor (p. 168-171), în care arată faptul că fără să fie o slujbă centrală din cultul Bisericii Ortodoxe, neavând deci un caracter „obligatoriu”, Acatistul Mântuitorului „își vădește importanța prin rolul său în rânduiala de rugăciune particulară, precum și în cea publică dar ocazională” (p. 168).

Din aceste concluzii formulate de către autor reținem faptul că „Acatistul nu este nici studiu biblic, nici manual de dogmatică, ci amândouă la un loc și încă mai mult”, cu un rol catehetic neprețuit (p. 168). Autorul consideră, pe bună dreptate, Acatistul ca fiind „cea mai frumoasă rugăciune adresată Domnului Iisus, compusă la momentul maturității teologico-patristice a începutului celui de-al doilea mileniu creștin, ca urmare a experienței poeziei isihaste a Sfântului Simeon Noul Teolog și a tratatelor inegalabile ale Sfântului Grigorie Palama” (p. 169).

Deși autorul roagă în final, cititorii, dând expresie unei delicateți sufletești, „să ierte disecția poate exagerată a unui text de rugăciune pe ‚masa cercetării’ teologico-liturgice”, și îi invită să trateze această lucrare ca pe un eseu căutător de sensuri și de folos duhovnicesc, salutăm apariția acestui comentariu care acoperă un gol imens în literatura de specialitate și nădăjduim că va reprezenta nu numai un impuls spre citirea acestui acatist, de către clerici și credincioși, ci și un imbold pentru cei în măsură să alcătuiască asemenea studii, pentru a scoate în evidență profunzimea textelor folosite, mai mult sau mai puțin în cultul nostru și menite să ne înlesnească comuniunea noastră cu Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții.

Considerând că lucrarea și-a atins cu prisosință scopul propus (că cititorii vor găsi mai mult decât o încurajare la citirea activă a minunatului poem duhovnicesc, așa cum își propunea autorul în introducere!), o recomandăm cu căldură tuturor celor care vor să guste mai profund „delicatesele spirituale” regăsite în cel mai frumos imn închinat Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 Pr. dr. Alexandru Nan, München

Comunitate

Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab

Înregistrare la autoritățile germane cu sigla RX

Citatele zilei

Cerere de înscriere

Puteți descărca de aici:

Cererea de înscriere în
parohia noastră.

  • 01-slide-f.jpg
  • 02-slide-f.jpg
  • 03-slide-f.jpg